mă strâng ghetele - Maricica Frumosu, Criuleni

alergam cu ghetele în mână
prin apele adunate din
pântecul mamei

am văzut lumea şi m-am oprit
oamenii întotdeauna au căutat
oameni

cineva din întâmplare
a deschis mâna şi
mi-a dat drumul încet
să respir

E timp de luptă - Katy Tic, Oradea

Parinte Bun,cand incepe lupta
cu vuiet de balauri si trasnete ceresti,
adu-Ti rogu-Te aminte
ca robul Tau sub cer iti sta in genunchi
implorand a Ta mila;
si Doamne daca vrei hai cu mine
sa alungam napraznica incercare
caci Tu cu sfatul Tau ceresc
decizi a mea soarta.
Nu-mi lasa a inimii bataie
sa rataceasca-n noaptea grea
si nici grauntele de har
sa moara inecat pe mal,
pentru ca Doamne,lipsit de Tine
balaurii imi ascund curse
ce greu se lasa cu suspine.

oamenii sunt mari îmi spuneam - Ioana Roşculeţ

toată noaptea m-am cățărat pe un perete de stâncă
am trecut prin hornuri spălate de pietre
nu vedeam întinderea
se făcea că deasupra sunt ape
degetele căutau fisuri sub tălpi
o cărare asemenea celei desenate întâia oară de mine
se lățea până unde sfârşea foaia
mă întrebam de ce soarele e în dreapta
luna în stânga între ele pe drumul străjuit de copaci
eu doar un punct

Semne - Maria Fărîmă

Felinarele îmi făceau semne disperate,
n-am observat.
Paul mi-a spus că mă iubeşte
într-o noapte rece şi umedă.
Eram la etajul şase
ca doi nebuni euforici.
Şopteam iubiri,
Fixam explozii sentimentale în pulberi nocturne.
Cred că lupii iubesc mai credibil decât oamenii.
Ei nu au nevoie de cuvinte,
de sinceritate, înălţimi şi alte chestii umane.

Felinarele gesticulau teatral
Lupii nu urlau
Şi niciun semn de disperare
în sărutul lunii.

cu sinele înecat în doruri - Diana Frumosu

porii mei s-au deschis ca o gură
îmi cuprind gîtul cu palmele
şi-aud cum pulsul inimii aleargă prin mine
ca un tren accelerat pe o linie de cale ferată
fără staţii şi fără capăt
infinitul acesta eşti tu

prin fereastra deschisă
mă uit hipnotizată la crengile
din bătaia vîntului şi acoperişul ud
al vecinilor

potopul din afară
e potopul dinăuntrul meu

Al doilea poem al lui Sasha - Diana Frumosu

Anca citeşte Shakespeare în dormitorul Dianei.
Îi place să stea culcată pe spate –
coapsele şi-au potrivit verticalitatea pereţilor,
iar buricile degetelor numără pe îndelete
literele care-au fost scrise vara trecută pe tavanul odăii.
„Şai-zeci-şi-cin-ci. Şai-zeci-şi-şa-se... Opt-zeci-şi-no-uă”.

Anca are o siluetă delicată şi e graţioasă.
Mi-ar plăcea să o văd cum dansează balet.
Diana încuia uşa să n-o pot vedea,
dar melodia ei aproape mută răzbătea
şi asta mă facea să urlu. Deschideam frigiderul,
îmi umpleam gura şi începeam să plîng.

- Sasha, hai să murim!
- Anca, tu mă iubeşti?

Dragostea asta e ca un şarpe boa
şi-n mine peste tot se fac noduri.
Beau cafea pe acoperişul casei. Fumez.
Anca mă iubeşte prea mult ca să o pot iubi şi eu,
cafeaua, însă, mă face să vomit
şi uit că mi-e dor.

Primul poem al lui Sasha - Diana Frumosu

Am douăzeci şi trei de ani. Sunt rus
şi-mi place să mă cheme Sasha.
Din după-amiaza de ieri pînă acum
au trecut cinzecişioptdeorepatruminute.
Sunt două nopţi de cînd stau ca o marionetă în pat
şi-mi privesc agitat luna. Cu femeia asta n-am voie să
fac dragoste dacă lumina-i umple pîntecul.
Aş risca prea uşor să fiu tată.

Noaptea îmi intră în dormitor ca o pisică albă
şi mă gîndesc cum să o înghit măcar azi. Mi-e somn.
Au trecut cinzecişioptdeorepatruminute
de cînd nu pot să fac altceva decît să mi-o închipui pe Diana.
Am citit ultimul ei poem. Ştiu că nu m-a iubit, dar pot să o învăţ.
Nu pe Diana care-o ştiaţi, nu, am alta. Mi-am făcut una din lut.
Cred că iubirea mea îi creşte plămîni.
Poate în curînd începe să vorbească.
O să-i zic Anca. Aşa-mi place mai mult.
Stă acum la balcon cu ochii hipnotizaţi
în pagina „poemului perfect”.
O vede sau nu, Anca
e o diană care mă iubeşte.